Sunt MAMĂ
Învingem Cancerul

Doi ani de cand cancerul a venit în familia noastră

Era decembrie. Al treilea spital în care fusesem internați. Eu și băiețelul meu. Toți medicii presupuneau ce are, dar noi nu știam. Am tot sperat că nu va fi nevoie de operație, dar nu a fost așa. Zilele treceau una câte una, iar speranța noastră creștea. Până când ni s-a spus: Presupunem că e cancer, dar rezultatele de la laborator vor arăta 100%. Da, s-a prăbușit cerul peste noi.

Acum, când privesc în urmă, nu pot înțelege de unde am avut atâta putere. Cred că tot de la Stelian, care a luptat și luptă în continuare cu o forță de neimaginat…

Acum doi ani, pe 18 decembrie, cancerul a venit în familia noastră. Nu e ca și cum nu aș fi știut că ambii mei bunici au fost răpuși de această boală, dar nu aș fi crezut niciodată că voi avea o legătură directă cu ea. Cel puțin, niciodată nu mi-aș fi imaginat că tocmai unul dintre copiii mei o va face.

Nu am întrebat niciodată „DE CE?”. Nici acum, la doi ani de când am auzit CANCER, nu o fac. Pur și simplu accept. Și atunci tot am acceptat și, deși eram disperată și în stare de orice pentru a-mi salva copilul, am privit cancerul în ochi și l-am tratat ca pe o boală obișnuită. De aici și neînțelegerea din partea unor oameni care nu își imaginau cum e să ai un copil diagnosticat cu această boală și să zâmbești. Am zâmbit, am râs, am trăit frumos, pentru că asta îmi dădea putere și știam că asta mă va ajuta să suport mai ușor boala lui Stelian. Dar și am plâns, am urlat, am căzut în genunchi, atunci când nimeni nu m-a văzut.

Nu e deloc ușor să trăiești cu o asemenea boală, să-ți vezi copilul 8 zile la rând stând sub perfuzii câte 8 ore, să numeri zilele când stai acasă și aștepți să mergi din nou cu el în spital. Nu e deloc ușor să-l vezi mângâindu-se pe cap și întrebându-se unde îi e părul și când o să-i crească. Nici să-l vezi că nu mănâncă, că are permanent rezultatele analizelor rele, că este slăbit și obosește des, nu-i ușor. Nu e deloc ușor să zâmbești în fața copiilor, când de fapt sufletul îți e rupt în mii de bucăți. Dar trebuie să zâmbești, să te joci cu ei și să fii veselă, pentru că… așa trebuie. Nu e ușor să răspunzi la zeci de mesaje pe care le primești zilnic și ești întrebată cum se simte copilul tău. Le spui că e bine așa cum este, mai rău să nu fie…

După acea zi de 18 decembrie am învățat să trăiesc din plin și să apreciez fiecare moment, fie el bun sau rău, să mă bucur de tot ce-mi oferă viața, dar mai ales – de copiii mei. Mă strădui să le fac din fiecare zi o sărbătoare și să petrecem mai mult timp împreună, jucându-ne, citind, plimbându-ne. Totul acum are alt sens și am început să văd lumea cu alți ochi – cu ochii unei mame îngrijorate și îndurerate, dar fericită că are copilul lângă ea, că-l vede mai des zâmbind, cu siguranța că totul va fi bine…

În toată perioada de tratament m-a ajutat enorm de mult o mămică, care a trecut prin aceeași situație cu băiețelul său. Sfaturile sale au contat enorm pentru mine, iar tot ce-mi doresc acum e să fie și în familia sa bine. Și mai am o dorință: să le ajut și eu pe mămicile ai căror copii luptă cu cancerul. Din ziua în care s-a tratat Stelian am primit multe mesaje. Am răspuns la toate și am încercat să ofer sfaturile care m-au ajutat și pe mine. Nu e ușor, dar e foarte important să discuți cu cineva care e pe aceeași undă cu tine. În 2020 asta îmi doresc să fac. Și o voi face! Pentru că mamele pot!

Dacă și tu cunoști o mămică ai cărui copil a fost diagnosticat cu această boală, spune-i să-mi scrie. Eu îi voi fi alături. Cum voi putea…

Cu drag, Anna, mamă de doi!

Postat recent

2018 – anul în care…

Anna Casian-Musteață

Cum îi fac mai ușoară băiețelului meu șederea în spital

Anna Casian-Musteață

Ce aștepți tu. Ce așteaptă ei

Anna Casian-Musteață
Se încarcă....