Sunt MAMĂ
Confidențe

Fricile mele nu sunt fricile copilului meu

De mici ni s-a spus că dacă plângem vom fi dați la țigani sau va veni polițistul, că nu se permite să mergem într-un anumit loc că e întuneric sau va ieși de acolo lupul, că dacă nu vom fi cuminți va veni medicul să ne pună injecție. Așa majoritatea dintre noi am ajuns să ne fie frică de orice și cu greu să ne depășim temerile, astfel încât să putem merge cu capul sus prin viață.

Fricile din copilărie sunt groaznice și ne urmăresc întreaga viață, dar numai conștientizându-le reușim să facem diferența între un pericol real și unul care există doar în mintea noastră. E normal să avem frică, dar numai dacă ea nu împiedică dezvoltarea noastră psiho-emoțională și numai dacă nu o proiectăm asupra celor dragi nouă și, mai ales, asupra copiilor.

Eu am multe frici. Mă tem de întuneric, mă tem de furnici, mă tem de șerpi, de câini și de cutremur, mă tem să nu-mi dea cineva cu ceva în cap când vin noaptea acasă și afară e întuneric beznă, mă tem de înălțime, mă tem de stomatolog, mă tem să urc pe bicicletă. De când am copii, mă tem ca nu cumva să li se întâmple ceva rău, că nu cumva să mi-i fure cineva, mă tem să nu cadă de la înălțime. Numai eu știu de câte ori m-am abținut să nu-i las singuri la fereastră sau pe scări sau chiar pe un pisc mai înalt… Dar înțeleg că menirea mea e să îi supraveghez și să-i avertizeze despre eventualele pericole, nu să-i cresc într-o bulă roz.

Cu toate astea, nu știu prin ce minune am reușit să le transmit unele frici, despre care îmi dau seama că sunt doar fricile mele și ei nu le-ar fi putut cunoaște dacă nu le-aș fi vorbit eu despre ele sau dacă nu m-ar fi văzut pe mine stând cu teamă. De exemplu, îmi aduc aminte perfect ziua în care am urcat cu copiii în roata mare de la carusel și am ținut-o pe Cecilia atât de strâns de mână, încât i-a rămas semn, iar la sfârșit mi-a zis că o doare. Ea a înțeles că mie îmi era frică și de fiecare dată când vorbim despre asta, îmi spune că nu va mai urca în roată pentru că se teme. Sau a fost de ajuns o singură dată să mă panichez atunci când Stelian, mic fiind, a mângâiat un câine, ca el să înțeleagă că mie mi-i frică de câini și să fugă de ei de fiecare dată când îi vede apropiindu-se (și aici nu mă refer la câinii maidanezi).

Am conștientizat prea târziu că le-am transmis copiilor unele frici, însă odată ce am făcut-o, am decis să nu mai repet greșeala. Evident, nu-i trimit în fața pericolului, însă dacă știu că urmează să facă ceva de care mie îmi e teamă, dar care nu este un pericol pentru ei, doar îi avertizez și mai departe îi las să își asume singuri consecințele. Pentru că am înțeles că fricile mele sunt doar ale mele. Ei le au pe ale lor, apărute în urma unor experiențe cum ar fi: arsură la mâna din cauză că au atins o lumânare, ciupit de cocoș pentru că nu au fost atenți, înțepături de ace în urma injecțiilor primite la spitale etc.

Acum, că am ajuns să-mi conștientizez cât de cât fricile și să încerc să nu le transmit copiilor, am început să discut cu ei despre asta. De exemplu, de fiecare dată când îmi spun că se tem de ceva, comunic cu ei și îi ajut să explice ce anume le provoacă frică și cum se simt. Nu îi îndepărtez de ceea ce le crează teamă și nici nu încerc să minimalizez cumva emoțiile trăite de ei, ci doar îi ascult, le arăt că le sunt alături și îi pot proteja. Discutăm ca să înțeleagă și ei că e absolut normal să se simtă așa și uneori le spun că și eu în copilărie am avut frici asemănătoare (nu le mai zic că le am și acum, că altfel nu ar mai avea încredere în mine). Încă învăț să nu fiu o mamă panicoasă și să îi ajut pe copiii mei să facă diferența între o frică anormală și una care-i ține departe de pericole reale și observ că ceea ce fac, dă și roade, dar uneori apare și aici teama că nu fac bine. Vă spuneam, sunt o mamă plină de frici, dar bine măcar că sunt frici obișnuite, de care presupun că „suferă” majoritatea dintre noi. Sau nu am dreptate?

Tu cum treci peste fricile pe care le ai? Cum reușești să nu le transmiți copiilor? Aștept răspunsurile în comentariile la acest articol, astfel încât să învățăm împreună să fim părinți mai buni pentru copilașii noștri.

Dacă găsești interesant și util acest articol, m-ai a mult dacă l-ai distribui, astfel încât sfatul meu să ajungă la cât mai mulți părinți.

Cu alte postări, te aștept pe pagina de Facebook a blogului, dar să știi că mă mai găsești și pe Instagram, Pinterest, YouTube, Goodreads și Facebook.

Cu drag, Anna!

Postat recent

De ce dispar periodic din online

Anna Casian-Musteață

De ce continui să scriu pe blog, când toți au Instagram și Youtube?

Anna Casian-Musteață

Micile bucurii ale lunii iulie

Anna Casian-Musteață
Se încarcă....