Sunt MAMĂ
Experiențe

Jurnal din maternitate: Nașterea Liei pe timp de Covid

Duminică dimineața, ora 7:00. Sunt la ușa maternității, plină de emoții. Urmează să dau testul la noul coronavirus. Deși știu că va fi negativ, am o urmă de îndoială. Mi se face testul, chem un taxi și plec acasă. Toată ziua aștept rezultatul. Într-un târziu, sunt sunată de medic. Vești rele. Testul arată NEDETERMINAT, adică nu e nici pozitiv, nici negativ. Ce facem? Amânăm operația pentru marți. Luni dimineață trebuie să repetăm testul. M-am resemnat cu gândul că voi naște marți, deși tare îmi doream să se întâmple la începutul săptămânii.

Sunt sunată de medic. S-a decis. Facem operația luni, dar dimineață oricum trebuie să dau testul. Mă bucur. Copiii și soțul la fel se bucură. Voi veni cu o zi mai devreme acasă.

PRIMA ZI: Noaptea dorm surprinzător de bine, cu Stelian lângă mine. Dimineața, îl îmbrățișez, îl pup și îi zic să fie ascultător. Îmi răspunde prin somn – BINE, mama! Merg în cealaltă cameră, o îmbrățișez pe Cecilia, îi dau un pupic pe obraz și o învelesc. Doarme liniștită și fosăie ca o pisicuță. Le fac cruce copiilor, mama mă binecuvintează, chemăm un taxi și pornim spre maternitate. Îmi dau lacrimile. Am emoții. Sergiu e cu mine. Nu mi-i frică de nimic dacă-l am pe el, dar gândul că nu va fi lângă mine la naștere, nu mă lasă.

La ușa maternității mai așteaptă încă o viitoare mămică și un cuplu. Deja parcă nu mai sunt emoționată. Sergiu mă ia în brațe și mă asigură că totul va fi bine. Știu. Am încredere în mine și în el.

Sunt chemată să intru. O doamnă mă ajută să duc valiza. Salonul Nr 2. Nu mai am emoții. Sunt atât de calmă, încât nu mă recunosc. Îmi aranjez lucrurile, iar între timp mi se face un nou test la Covid. E aceeași doamnă de ieri și mă face să mă simt aiurea. De parcă eu aș fi vinovată că testul nu a arătat nici un rezultat. -Asta înseamnă că nu știm încă ce e cu tine, nu e exclus să ai virus, îmi zice. Nu o iau în seamă. Știu că nu am nimic.

Ora 8:00. Primesc ceai și un cornuleț. Îl mănânc cu poftă, căci îmi e foame. Citesc apoi rugăciuni, mă culc, mai citesc dintr-o carte și adorm. Dorm bine, iar când mă trezesc, vine moașa și îmi ia câteva analize, îmi pune un cateter, îmi spune ce trebuie să pregătesc pentru bebe și pentru mine. Toate sunt pregătite. Eu am emoții.

La ora 10:00 îmi e adus dejunul – terci cu piersică și pâine cu cașcaval. Îmi place. Mă sună medicul – vom face operația mai târziu, are o urgență. Îmi spune să mănânc la amiază. Aștept. Adorm. Mă trezesc. Citesc. Mai navighez pe internet. Aștept. Nu am ce altceva să fac…

Ora 14:00, iar eu încă aștept. Mi-au adus prânzul – compot de mere, borș cu fasole și cartofi, orez alb cu cărniță de iepure și salată de varză. Gustoasă mâncare. Poate chiar prea multă. Asta mănâncă și mamele care recent au născut, dar oare nu le balonează fasolele și varza? Apropo! Toate astea sunt aduse în veselă de unică folosință, din plastic. Fierbinte în plastic. Nu e o idee bună…

Ora 18:00. Aștept. Aștept ziua de mâine. Azi nu îmi vor face operația. Am plâns, căci tare mi-am dorit ca Lia să se nască pe 12. Dar… Nu totul depinde de mine. A intervenit o urgență și toți medicii au fost plecați… Între timp, mi-au adus cina. Azi toată ziua am mâncat, am dormit și am terminat de citit cartea „Ceva în apă”. Sunt indispusă. Voi vorbi cu copiii, apoi voi adormi. Mâine e o nouă zi. Ziua în care trebuie să se întâmple minunea. Abia aștept!

A DOUA ZI: Marți dimineață. Ora 5:00. Mă trezesc în strigătele unei mămici, urmată de o alta. Ambele nasc natural. Probabil le doare. Eu nu știu cum e asta. Noaptea nu am dormit bine deloc. A fost mare gălăgie. Dar nu mă simt obosită. Sunt mai degrabă nerăbdătoare. Fac un duș, îmbrac haine curate, citesc rugăciuni, adorm. Mă trezește medicul, care mă anunță că în 5 minute vine anesteziologul și mergem la operație. Aflu că rezultatul la testul Covid e negativ. Slava Domnului! Între timp, vine micul dejun – ceai și pâine cu unt. Încep să am emoții. Îl sun pe soț și-l anunț că amuș-amuș nasc. Nu are voie să intre în maternitate, dar m-aș simți bine dacă aș ști că e undeva prin apropiere. Trebuie să-i mai dau din unele lucruri, iar el să îmi aducă altele. Sunt nerăbdătoare. Va fi bine! Doar că e ora 8:00, iar eu încă aștept…

Ora 10:00. Medicul mă anunță că mergem la operație. În sală mă așteaptă un scăunel. Îmi amintește de scăunelele de la bunica. Mă așez pe el, mă rotunjesc ca o gogoașă și mi se pun trei injecții în spate. Epidurală. Repejor urc pe masa de operație. Mă apucă plânsul. Nu îmi ajunge aer. Pentru că testul la Covid e negativ, am voie să îmi scot masca. Așa e mult mai bine. Masa de operație cade pe-o parte. Nu de la greutatea mea, mi se spune, ci pentru că cineva nu a fixat-o corect. Încep să casc. Îmi e somn. Nu îmi mai simt picioarele. Începe operația.

Vreau să dorm, dar sunt atentă la ce discută cei doi medici. Spun că văd copilul, iar în câteva minute îi aud plânsul. Nu mi-l arată, iar eu stau și număr minutele. În sfârșit! Lia e smolițică și bolfoșică. Îmi place de ea. Cred că m-am îndrăgostit. Dragoste la prima vedere. O pup și adorm pe câteva minute. Operația a luat sfârșit.

Sunt dusă în salonul în care voi sta următoarele zile. Lia mă așteaptă. Simte că vin, căci începe a plânge și își rotește căpșorul. Caută sânul. Imediat ce sunt transferată pe pat, moașa mi-o aduce și ea începe a mânca. Pofticioasa! Suge vreo 30 de minute și adoarme. Doarme vreo 5 ore. Medicii glumesc și spun că se odihnește, căci a obosit. În acest timp, îmi sunt administrate perfuzii și câteva injecții, care totuși nu îmi iau durerea. Încerc să nu fiu atentă la ea și mă concentrez pe Lia. E atât de frumoasă! Și atât de mică pentru lumea asta mare. De fapt, cântărește 3’800 kg, ceea ce înseamnă că e un bebeluș mare. Aștept să se trezească.

Ora 17:00. Mica se trezește, caută să mănânce. Medicul o pune lângă mine și stăm așa, îmbrățișate și înfofolite. Adormim ambele. Simt că cineva mă privește. Știu că bebelușii nu văd din prima zi, dar m-am umplut de bucurie când am văzut-o că se uită la mine, cumincioară, fără să plângă.

Ora 22:00. Mă ridic din pat și încep să merg. Nu e tocmai cea mai ușoară activitate, dar am de gând să mă recuperez repejor și să merg acasă cât mai curând. Mănânc – covrigei cu chefir, deși tare îmi e poftă de o supă. Mâine voi mânca. Azi trebuie sa beau multă apă.

Am luat-o pe Lia în brațe și am hrănit-o. A adormit buștean și am pus-o în legănuț. Mai scâncește prin somn. Mi-i teamă să o iau pe noapte cu mine. Patul e prea mic. Lumina va fi aprinsă toată noaptea, așa că o voi supraveghea…
I-am pregătit hăinuțe pentru mâine. Abia aștept să o îmbrac eu și să îi simt piciorușele și mânuțele.

A TREIA ZI: Toată noaptea am dormit ambele, însă eu de la ora 5:00 sunt trează și nu mă satur să o privesc. E atât de dulce… Am îmbrăcat-o în alte hăinuțe, am alăptat-o și stăm de vorbă. Mă ascultă atentă, de parcă înțelege totul.
Mi s-a administrat încă o picurătoare, plus antibiotice. Au venit mai mulți medici să ne vadă. Toți ne laudă. E bine. Azi Liei i s-au luat mai multe analize. Tare sper ca mâine să plecăm acasă. Așteptăm să vină tati să ne aducă mâncare. Între timp, mai tragem un pui de somn.

Pe la ora 11:00 ne-au mutat într-un alt salon. E la etajul doi, mai mic, dar mai rece. Trebuie să stăm înfofolite. Bine că au mai adus o pacientă. Nu mă voi plictisi…

A PATRA ZI: Dorul de casă e tot mai apăsător. O am pe Lia lângă mine și mă alin, dar nu pot uita că acasă mă așteaptă Cecilia și Stelian. Ce bine că mâine ne externează!

Noaptea am dormit ambele bine. Dimineața au fost tot felul de medici. Ne-au controlat și ne-au lăudat. Suntem bravo. Evident!

Mă uit la puiul de om de lângă mine și nu îmi vine a crede că e al meu. Mă tot întreabă lumea dacă mai vreau copii. Copiii sunt o minune! Trebuie să ne bucurăm de ei atunci când vin în viața noastră. Acum mă bucur de Cecilia, Stelian și Lia.

Primesc în continuare mesaje de felicitare de la comunitatea de pe Instagram și Facebook. Am impresia că toți se bucură pentru noi. Asta e atât de frumos!

Mâine e ziua de naștere a lui Sergiu. Îmi doresc tare mult să fie totul bine și să ne externeze, să fim cadoul pentru ziua lui. Cadoul perfect.

Scriu acest jurnal, dar și filmez un vlog. Azi nu am filmat nimic. Savurez fiecare moment petrecut cu omulețul nou din viața mea.

A CINCEA ZI: Toată noaptea am plâns. Se mai întâmplă. Încerc să îmi accept emoțiile. Am dormit vreo două ore, apoi m-am trezit iar în plâns… Vreau acasă. Azi e ziua lui Sergiu. Vreau să fim cu ei. Sper ca aceste lacrimi să nu dureze prea mult timp, să nu fie un început de depresie.

Nu știu cum rezistau înainte femeile câte o săptămână în maternitate, că eu deja nu mai pot. Voi povesti într-un articol de ce am ales să nasc la această maternitate, dar chiar și având așa motive, tot nu mă simt bine de data asta. Poate că și faptul că nu putem avea vizitatori își spune cuvântul.

La ora 15:00 ar trebui să plecăm acasă. Așa ne-a anunțat medicul. Abia aștept!

Sursa foto – Unsplash

Postat recent

Hai să vorbim! Nu despre orice, ci despre sexualitate și sănătate reproductivă!

Anna Casian-Musteață

100 de zile de recunoștință. Ce-am învățat în această perioadă

Anna Casian-Musteață

Cum m-am pregătit pentru a treia sarcină

Anna Casian-Musteață
Se încarcă....